Importanța documentelor judiciare emise de instanțele civile din România pentru studierea Holocaustului (studiu de caz pe arhiva Tribunalului Putna)

 

 arhivist Bogdan C. Dogaru

 

            O categorie de documente mai puțin studiată și valorificată științific de către cercetărorii care s-au ocupat de perioada Holocaustului este cea care se regăsește în vechile arhive ale instanțelor civile din România, judecătorii, tribunale și curți de apel. Fie că vorbim despre sentințe civile sau penale sau despre diverse declarații autentificate de instanțe aceste înscrisuri pot completa documentarea politicilor antisemite în perioada dictaturilor carlistă și antonesciană.

            Un simplu studiu de caz pe arhiva Tribunalului Județului Putna (Vrancea) constituie un exemplu edificator în această privință.

La 14 septembrie 1940 România a devenit Stat național-legionar și a început să implementeze pe scară largă politicile Holocaustului. Represiunea antisemită nu a fost însă singura năpastă care s-a abătut asupra evreilor din fostul Județ Putna (astăzi Județul Vrancea). În noaptea de 10/11 noiembrie 1940 un puternic cutremur de pământ, având epicentrul în zona Vrancei a produs, atât în rândurile populației române cât și evreiești numeroase pagube materiale, pierderi de vieți omenești și răniți. Inclusiv templele și sinagogile au fost grav avariate.

            Profitând de situație, legionarii aflați la cârma Județului Putna, au ordonat incendierea Templului Coral din Focșani, și așa afectat de cutremur, pentru a putea motiva dărâmarea completă a acestuia. Vina urma să fie dată însă pe evrei.

            La presiunile exercitate de regimul de extremă dreaptă, Parchetul de pe lângă Tribunalul Putna, reprezentat de prim procurorul G. Tătulescu, a arestat 3 fruntași ai Comunității Evreiești din Focșani, Isac Landau, Iosif Segal și Avram Honig pe care i-a acuzat pe nedrept că ar fi provocat incendierea Templului Coral pentru a încasa asigurarea. Cabinetul de Instrucție al Tribunalului Ptuna a dispus însă punerea lor în libertate, prin ordonanța din 23 noiembrie 1940, pe motiv că nu prezentau pericol social. Dar ordonanța Cabinetului de Instrucție, de punere în libertate, a fost contestată de Parchetul Putna la „completul de divergență” din cadrul Tribunalului, cerându-se arestarea celor 3 suspecți.

            Învinuiții au fost apărați de avocații Constantin Matei și Dumitru Balaș care au cerut punerea lor în libertate. Primul a luat cuvântul avocatul Balaș care a expus, în fața instanței, următoarele argumente:

            „Din faptul că Iosif Segal s-a dus la Prefectură pentru obținerea unei autorizații de a înceta dărâmarea imobilului, măcar pentru 48 ore, pentru ca să se poată ridica lucrurile sfinte, autorizație pe care a și obținut-o, se vede că la mijloc nu a fost nicio intențiune de dare de foc.

            Că atunci când Iosif Segal s-a întors de la Prefectură cu autorizația focul era la sinagogă. (…)

            Că la nimeni nu s-a dat autorizații din partea primăriei pentru reparații, aceste reparații fiind instinctiv cerute de împrejurări, în urma cutremurului, fiecare căutând să-și facă reparații la case, sumare, pentru ca să poată locui.

            Că Isac Landau s-a dus la sinagogă și a voit să acopere acoperișul pentru ca să nu ploaie.

            Că Isac Landau și Iosif Segal nu au niciun interes pentru încasarea asigurărei.

            Că nu a existat nicio intențiune de a se da foc”.

            La rândul său, avocatul Constantin Matei a prezentat și el o serie de argumente:

            „Că de la hoarna sobei unde s-a făcut focul nu putea ca sinagoga să ia foc. Că focul s-a făcut dimineața cu șase bucăți de lemne și slujbă s-a făcut până la orele 10 dimineața, în biserică (sinagogă) fiind enoriași.

            Arată că pe urmă au venit pompierii și, fără nimic scris, au spus că dărâmă sinagoga. Că dacă focul ar fi fost pus mai înainte acesta trebuia observat de pompieri.

            Că focul se putea naște și de la un scurt circuit, prin lovirea firului electric sau că cineva ar fi aruncat vreo țigară sau vreun chibrit.

            Că asigurarea numai atunci s-ar fi putut plăti dacă templul ar fi luat foc în bună stare. (…)

            Că nu se poate ca deținuții să fie bănuiți de dare de foc întrucât este vorba de o comunitate ți nu de o bancă sau altă instituție de unde bănuiții ar fi putut trage ceva foloase materiale personale”.

            În ciuda tuturor acestor argumente, „completul de divergență” al Tribunalului Putna a dispus, prin sentința penală nr. 1681/25 noiembrie 1940 arestarea celor trei, Isac Landau și Iosif Segal fiind învinuiți pentru „instigare la dare de foc” iar Avram Honig fiind bănuit pentru „dare de foc” în scopul încasării asigurării în valoare de 3 milioane de lei.

            Chiar și așa, hotărârea instanței de arestare nu a fost luată în unanimitate, prim președintele Tribunalului Putna, Virgil Petrescu și judecătorul Constantin Mateescu pronunțându-se pentru arestare în timp ce judecătorul Constantin Șendrea a optat pentru punerea în libertate[i].

            Fără doar și poate că au existat presiuni asupra justiției din partea regimului de extremă dreaptă, aflat atunci la putere în România, pentru ca cei 3 evrei să fie anchetați și judecați în stare de arest. Mai mult, dintr-o declarație dată în anul 1945 de către Isac Landau, la secția notarială a Tribunalul Putna, în favoarea lui Anton Alaci, rezultă că chiar reprezentanții autorităților legionare din Județului Putna, de la acea dată, ordonaseră incendierea Templului Coral:

            „Subsemnatul Isac Landau, actualmente domiciliat în București, str. Intrarea Vișinilor nr. 21, fiul deff. Froim I. Landau care timp de 10 ani a fost președintele Templului Coral din Focșani declar următoarele:

            În ziua incendierei Templului din Focșani am fost de dimineață la fața locului voind să aranjez cu doi lucrători ca să nu intre zăpadă în niște crăpături ce se produsese în urma cutremurului. Nu am lipsit niciun moment de acolo; în acest timp a venit o echipă de tineri, între care unul Porumboiu (care) s-a suit în pod cu o lampă cu petrol și după 10 minute s-a văzut ieșind fum din acoperiș.

            Au sosit și pompierii care în loc să stingă au ajutat la lărgirea incendiului.

            Declar că Anton Alaci nu era în echipa de tineri sus arătată când a pornit incendiul; acest incendiu, chiar din ancheta Parchetului și a Jud. de Instrucție reiese că a fost ordonată de Prefectul Legionar și chiar din declarația Căpitanului de Pompieri reiese că acest act s-a produs în urma unui ordin primit.

            Eu, Isac Landau care am fost arestat atunci și depus în Arestul Preventiv, având calitatea de Președinte după moartea tatălui meu (calitate provizorie), în tot timpul cât am fost arestat și anchetat, Anton Alaci nu a fost chemat și nici citat în această cauză întrucât nu a fost acuzat de acest incendiu.

            Aceasta este declarația mea pe care o semnez astăzi, în 28 mai 1945[ii]”.

            Incendierea Templului Coral din Focșani a fost doar una dintr-un lung șir de tragedii pe care le-au îndurat evreii din fostul Județ Putna în perioada Holocaustului.

            Arhiva Tribunalului Putna ne dezvăluie însă faptul că împotriva populației evreiești au fost luate și alte măsuri, de natură penală contravențională care pot să nu pară atât de aspre, raportate la alte măsuri antisemite mult mai dure aplicate în acele timpuri dar care aveau menirea de a-i sărăci pe membrii comunității israelite și a-i împinge la limita supraviețuirii.

            După cum am menționat anterior, în urma cutremurului din noiembrie 1940 multe imobile ale evreilor din Focșani și Panciu au fost distruse sau grav avariate. Autoritățile române nu numai că nu au ajutat evreii să își repare imobilele dar uneori au făcut exces de zel și le-au aplicat contravenții penale celor care nu reșiseră să le repare. De exemplu, la 15 decembrie 1941, medicul orașului Focșani dr. Pruncu a inspectat localul Hotelului „Bristol” din oraș, situat pe strada Profesor Mihăileanu nr. 1. Doctorul a constatat că proprietarul hotelului, Iulius Koffler nu reușise să refacă imobilul care „era complet deteriorat în urma cutremurului din noiembrie 1940, având pereții crăpați, nezugrăviți, closetele fără apă curgătoare din cauză că erau stricate conductele; de asemeni baia localului nu funcționa având cazanul de aburi stricat, mușamaua pe culoar veche și stricată, preșurile roase și învechite, iar partea liberă de pe dușumele plină de praf, nefiind dată cu petrol”. În urma acestor constatări, prin decizia nr. 30 din 12 februarie 1941, medicul primar al județului Putna l-a sancționat contravențional pe Iulius Koffler cu o amendă în valoare de 15.000 de lei. Iulis Kofler a contestat amenda la Tribunalul Putna, aducând doi martori ca să depună mărturie în favoarea sa, Ștefan Tutoveanu (de meserie instalator) și Gh. Vancu. Instalatorul Ștefan Tutoveanu a declarat că proprietarul hotelului îl chemase ca să repare țevile de apă dar nu a putut executa lucrarea deoarece conducta care alimenta întregul oraș era complet înghețată. După o îndelungată analiză a probelor din dosar, Secția a II-a a Tribunalului Putna, prin sentința penală nr. 65 din 21 ianuarie 1943 a redus amenda penală de la 15.000 la 3.000 de lei însă Iulius Koffler a fost obligat să plătească statului suma de 200 de lei reprezentând „cheltuieli penale”[iii].

            Un alt caz a fost cel al numitului Iosef A. Fischer care fusese amendat cu suma de 10.000 de lei prin hotărârea penală nr. 6/1941 dată de Instanța Specială pentru judecarea infracțiunilor la legea speculei ilicite care funcționa pe lângă Primăria Focșani. Evreul a făcut apel la instanță și a arătat că fusese amendat pe nedrept deoarece își plătise în mod legal toate impozitele către stat așa cum rezulta din certificatul eliberat la 31 ianuarie 1941 de Percepția a II-a Focșani. El a invocat cazul de forță majoră declarând că în urma „producerei cutremurului din 10 noiembrie 1940, când din cauza dărâmăturilor ce s-au produs la imobilul său s-a pierdut și certificatul de impozite pe care îl obținuse anterior conform legii speculei din 18 noiembrie 1939”.

            Totodată Iosef Fischer a mai arătat că și al doilea motiv pentru care fusese amendat nu era întemeiat deoarece el afișase lista corectă a prețurilor, document validat cu ștampila Primăriei Focșani dar care nu era autentificat și prin semnătura funcționarului care eliberase actul. Acesta considera că obligația de a semna respectivul act nu era a lui ci a respectivului funcționar din primărie care uitase să semneze.

            În cele din urmă, prin sentința penală a Tribunalului Putna - Secția I nr. 372 din 8 martie 1941, lui Iosef Fischer i s-a redus amenda penală de la 10.000 de lei la 6.964 lei dar acesta a fost obligat să achite statului suma de 100 de lei drept „cheltuieli de procedură penală[iv]”.

---

[i] Arhivele Naționale Vrancea, fond Tribunalul Putna-Secția I, dosar 4/1940. A se vedea sentința penală nr. 1681/25 noiembrie 1940.

[ii] Idem, fond Tribunalul Putna-Secția I (autentice), ds. 48/1945. A se vedea declarația lui Isac Landau legalizată de Tribunalul Putna la nr. 8055/30 mai 1945.

[iii] Idem, fond Tribunalul Putna-Secția a II-a (sentințe penale), ds. 12/1943, f. 68.

[iv] Idem, fond Tribunalul Putna-Secția I  (sentințe penale), ds. 1/1941, f. 423.